Author Archives: admin

Depresia, cunoscută și ca tulburare depresivă majoră, este o afecțiune a sănătății mintale caracterizată prin sentimente persistente de tristețe, lipsa speranței și lipsa interesului sau a plăcerii față de activitățile care cândva erau plăcute. Persoanele cu depresie adesea experimentează o gamă de simptome care pot afecta starea lor emoțională, comportamentul și gândirea. Depresia arată și se simte diferit pentru fiecare persoană, dar unele semne și simptome sunt comune, incluzând:

• Dispoziții triste sau “goale” persistente
• Lipsa de speranță sau pesimismul
• Iritabilitate
• Sentimente de vinovăție, inutilitate sau neputință
• Pierderea interesului sau a plăcerii pentru hobby-uri și activități
• Scăderea energiei sau oboseala
• Mișcare sau vorbire mai lentă
• Senzație de neliniște sau dificultăți în a sta locului
• Dificultăți de concentrare, de memorare sau de luare a deciziilor
• Dificultăți în a dormi, trezire matinală devreme sau somn prea lung
• Modificări ale apetitului și/sau ale greutății
• Gânduri de moarte sau sinucidere, sau tentative de sinucidere

Anxietatea: Tulburările de anxietate cuprind un grup de afecțiuni ale sănătății mintale caracterizate prin îngrijorare excesivă și persistentă, frică sau aprehensiune. Anxietatea este o reacție naturală la stres, dar când devine cronică și interferează cu viața de zi cu zi, poate fi clasificată ca o tulburare de anxietate. Tulburările de anxietate comune includ tulburarea de anxietate generalizată, tulburarea de panică, tulburarea de anxietate socială și fobii specifice. Pentru persoanele cu tulburări de anxietate, anxietatea este adesea persistentă și se poate agrava în timp, iar simptomele pot interfera cu viața lor de zi cu zi.

Unele dintre cele mai frecvente semne și simptome ale anxietății includ:

• Frică și îngrijorare excesivă
• Gura uscată
• Tensiune musculară
• Greață
• Bătăi neregulate ale inimii
• Dificultăți de somn
• Comportament precaut, evitant
• Atacuri de panică

Este important să se menționeze că atât depresia, cât și anxietatea sunt afecțiuni medicale reale care pot afecta semnificativ calitatea vieții unei persoane. Acestea pot fi ameliorate si tratate prin psihoterapie, schimbări ale stilului de viață și sprijin din partea profesioniștilor din domeniul sănătății mintale, medicamentatie.

Diferenta dintre cele două

Este important de menționat faptul că uneori anxietatea și depresia tind să se confunde. Tocmai din acest motiv, este important să se cunoască dinstincția dintre cele două.

Anxietatea:

Emoția centrală în anxietate este îngrijorarea excesivă, frica sau aprehensiunea. Persoanele cu tulburări de anxietate adesea experimentează o îngrijorare intensă și persistentă legată de evenimente viitoare, situații sau amenințări potențiale.

Simptome Fizice: Anxietatea se manifestă adesea prin simptome fizice precum bătăi rapide ale inimii, tremur, transpirație, tensiune musculară și neliniște. Pot apărea și atacuri de panică, care sunt episoade bruște de frică intensă însoțite de simptome fizice.

Focalizare Cognitivă: Anxietatea tinde să se concentreze pe pericolele sau nesiguranțele viitoare. Persoanele cu anxietate pot avea gânduri rapide și pot găsi dificil să-și controleze îngrijorarea.

Evitarea: Persoanele cu anxietate pot evita situațiile sau locurile care declanșează anxietatea. Acest lucru poate duce la izolare socială sau perturbarea activităților normale.

Tulburări Specifice de Anxietate: Tulburarea de anxietate generalizată (TAG), tulburarea de panică, tulburarea de anxietate socială și fobiile specifice sunt exemple de tulburări de anxietate.

Depresia:

Emoția centrală în depresie este o senzație copleșitoare de tristețe, goliciune sau lipsă de speranță. Persoanele cu depresie, adesea nu au interes sau plăcere în activitățile care obișnuiau să le bucure odinioara.

Simptome Fizice: Depresia poate cauza simptome fizice precum schimbări de apetit sau greutate, tulburări de somn (insomnie sau somn excesiv), oboseală și mișcări încetinite.

Focalizare Cognitivă: Depresia poate duce la autopercepție negativă, scădere a stimei de sine și sentimente de inutilitate sau vinovăție. Concentrarea și luarea deciziilor pot deveni dificile.

Schimbări Psihomotorii: Unii indivizi cu depresie experimentează agitație psihomotorie (neliniște) sau retardare psihomotorie (mișcări încetinite).

Gânduri Suicidare: Gândurile recurente despre moarte, suicid sau sentimentele de a dori să mor sunt mai frecvent asociate cu depresia.

Nivele de Severitate: Depresia poate varia de la ușoară la severă, cu cazuri severe care pot duce uneori la o afectare semnificativă a funcționării zilnice.

Deși anxietatea și depresia au caracteristici distincte, ele pot coexista sau chiar se pot suprapune la anumite persoane, ducând la condiții precum tulburarea mixtă anxioasă-depresivă. Ambele tulburări pot fi tratate prin psihoterapie, medicamentație și schimbări ale stilului de viață, iar căutarea ajutorului profesional este esențială pentru diagnosticare și gestionare adecvată.

Surse bibliografice

Sylvana M. Côté; Michel Boivin; Xuecheng Liu; Daniel S. Nagin; Mark Zoccolillo; Richard E. Tremblay (2009). Depression and anxiety symptoms: onset, developmental course and risk factors during early childhood. , 50(10), 1201–1208. doi:10.1111/j.1469-7610.2009.02099.x 

Depression and Anxiety: Signs, Symptoms, and Treatment (verywellhealth.com)

Atașamentul se referă la legătura emoțională care se formează între un copil și îngrijitorul său principal, de obicei un părinte sau o persoană care îl îngrijește, în primele etape ale vieții.

Acest concept a fost dezvoltat inițial de către psihologul John Bowlby și ulterior a fost extins prin cercetările lui Mary Ainsworth privind modelele de atașament. Teoria atașamentului a fost studiată pe scară largă în psihologie și are implicații semnificative pentru înțelegerea dezvoltării umane, a relațiilor și a sănătății mintale.

În cele ce urmează vom aborda câteva aspecte cheie ale atașamentului:

1. Teoria atașamentului:

Teoria atașamentului susține faptul că interacțiunile timpurii dintre îngrijitori și sugari influențează dezvoltarea emoțională și socială a copilului. Natura acestor interacțiuni determină stilul de atașament pe care îl dezvoltă un copil, stil ce va ajunge să fie marcant în toate aspectele relaționale ale vieții sale de apoi. Teoria subliniază importanța calității relației de atașament, aceasta jucând un rol crucial în bunăstarea emoțională a individului și în capacitatea sa de a forma relații sănătoase mai târziu în viață.

2. Stilurile de atașament:

Siguranța pe care o produce atașamentul părinte-copil este considerată o parte importantă a dezvoltării emoționale și sociale a copilului. Calitatea atașamentului este influențată de interacțiunile pe care cei mici le au cu parinții, de stres și de climatul familial (Vander Zanden, 1985, citat în Golu, 2015).

Atașamentul implică o serie de faze, cât și câteva stiluri specifice fiecărui individ.

Fazele atașamentului pot fi clasificate astfel:

• Preatașamentul (0-2 luni): este caracterizat prin răspunsuri sociale nondiscriminative, copilul orientându-se și oferind semnale oricărui tip de figură umană, zâmbindu-i oricărei persoane care se apropie cu căldură;
• Atașamentul în formare (2-7 luni): este o perioadă de învățare a regulilor de bază ale interacțiunilor; copilul oferă anumite semnale, precum plans, zâmbet, gângurit, către o figură umană specifică, de obicei mama, pe care o percepe diferit;
• Atașamentul evident (7-24 luni): este acea perioadă în care apare anxietatea de separare, când cel mic protestează la separare și devine agitat în preajma străinilor; este o formă de comunicare intenționată, bazată pe nevoia de proximitate, de agâțare și urmărire a persoanei de atașament.
• Parteneriat orientat spre scop (peste 24 luni): în această etapă, relațiile devin bidirecționale, ele sunt marcate de empatie și de reciprocitate copil-adult (Schaffer, 2007; Cotigă, 2010, citat în Golu, 2015).

 Există patru stiluri de atașament primare:

• Atașamentul securizant: Copiii cu atașament securizant se simt confortabil explorând mediul înconjurător, deoarece au încredere că îngrijitorul lor va fi acolo pentru a le oferi sprijin și confort atunci când este nevoie. Ei manifestă suferință atunci când îngrijitorul pleacă, dar sunt ușor de consolat la întoarcerea acestuia.
• Atașament anxios/preocupat: Copiii cu un stil de atașament anxios au tendința de a fi excesiv de lipicioși și anxioși în legătură cu disponibilitatea persoanei care îi îngrijește. Aceștia ar putea ezita să exploreze împrejurimile și devin extrem de tulburați atunci când îngrijitorul pleacă. Ei pot fi dificil de liniștit la întoarcere. Astfel de copii cred că lumea este periculoasă și nu au încredere că îi pot face față de unii singuri, motiv pentru care sunt într-o permanentă căutare a unei persoane de care să se ,,agațe”.
• Atașamentul evitant/disprețuitor: Copiii cu un stil de atașament evitant par adesea independenți și disprețuitori față de nevoia lor de îngrijitori. Ei pot evita sau ignora îngrijitorul la întoarcere și manifestă o suferință minimă atunci când sunt separați. Astfel de copii cred că lumea este periculoasă și nu au încredere în ea, fiind convinși că singurele persoane pe care se pot baza sunt ele însele și nimeni altcineva.
• Atașamentul dezorganizat: Acest stil se caracterizează prin comportamente incoerente și confuze. Copiii cu atașament dezorganizat pot prezenta răspunsuri contradictorii atunci când îngrijitorul lor pleacă sau se întoarce, indicând un conflict intern. Copiii care prezintă un asemenea tip de atașament sunt de regulă copii cărora le-a lipsit o figură constantă de atașament, care au crescut în centrele de plasament sau care au fost abandonați de timpuriu.

3. Impactul atașamentului:

Atașamentul are un impact profund asupra diferitelor aspecte ale vieții unui individ:

• Reglarea emoțională: Indivizii cu atașament sigur tind să aibă abilități mai bune de reglare emoțională, ceea ce îi ajută să gestioneze eficient stresul și anxietatea.
• Relațiile: Stilurile de atașament influențează relațiile dintre adulți. Cei cu stiluri de atașament securizant tind să aibă relații mai sănătoase și mai satisfăcătoare, în timp ce stilurile de atașament anxios și evitant pot duce la dificultăți în formarea și menținerea relațiilor.

• Stima de sine: Atașamentul securizant este adesea asociat cu o stimă de sine mai mare și cu un concept de sine pozitiv, deoarece indivizii se simt valorizați și susținuți de îngrijitorii lor. În timp ce acele persoane cu stiluri de atașament nesecurizante se pot confrunta cu neîncredere de sine, cu o slabă imagine și stimă de sine, precum și cu susceptibilități față de lume și ceilalți, în general.
• Stiluri parentale: Stilul de atașament al unei persoane poate influența abordarea parentală a acesteia. Cei care au un atașament securizant sunt mai predispuși să ofere un mediu sigur și de sprijin pentru proprii copii.

4. Atașamentul și sănătatea mintală:

Stilurile de atașament nesigure, în special stilurile anxios și evitant, au fost legate de diverse probleme de sănătate mintală, cum ar fi tulburările de anxietate, depresia și tulburările de personalitate. Cu toate acestea, atașamentul nu este singurul factor determinant al rezultatelor în materie de sănătate mintală, deoarece mulți alți factori joacă un rol important în acest aspect.

Când copilul nu primește dragostea și grija necesare, îi este puternic afectată abilitatea de a dezvolta un sistem emoțional reglator. Pentru acești copii, mecanismele interne de supraviețuire devin active, direcționând toate resursele corporale spre stadiul de alertă. Prin urmare, aceștia percep lumea și viața ca pe o amenințare. În acest sens, putem vorbi despre dezvoltarea unor tulburări de atașament:

• Tulburarea de atașament inhibitorie: are la bază deficitul de contact și se manifestă prin incapacitatea de a iniția interacțiuni sociale, prin inhibiție generală. Micuțul este greu de liniștit, retras, detașat emoțional, puțin prietenos, fără reacție la stimulii din jur, devenind agresiv când ceilalți se apropie de el.
• Tulburarea de atașament dezinhibitorie: este caracterizată prin excesul de contact, implicând comportamente excesive de sociabilitate. Cel mic nu manifestă vreo preferință, el caută confort și atenție indiferent de sursă.

5. Intervenții privind atașamentul:

Intervențiile urmăresc să îmbunătățească relațiile interpersonale și să abordeze problemele legate de atașament. Aceste intervenții se concentrează adesea pe îmbunătățirea abilităților de comunicare, empatie și reglare emoțională.

Cele mai comune tipuri de intervenții psihoterapeutice pentru provocările legate de atașament includ următoarele:

• Psihoterapia de cuplu și de familie
• Psihoterapia experiențială
• Psihoterapia gestalt
• Psihoterapia cognitive-comportamentală
• Psihoterapia holistică
• Psihoterapia umanistă

Astfel, făcând o sumarizare, teoria atașamentului evidențiază importanța relațiilor timpurii în modelarea dezvoltării emoționale și sociale a unui individ. Înțelegerea stilurilor de atașament poate oferi informații despre modul în care oamenii se raportează la ceilalți, la modul în care aceștia își gestionează emoțiile și traversează diferitele etape și aspecte de viață.

Surse bibliografice:

https://www.betterhelp.com/advice/attachment/types-of-therapy-for-adult-attachment-issues/

Golu, F. (2015), Manual de psihologia dezvoltării. O abordare psihodinamică., Editura Polirom, București

Relația cu sine implică trei mari componente: stima de sine, imaginea de sine și conceptia de sine. Iar atunci când aceste trei elemente nu se găsesc într-o consonanță, într-un echilibru, ne putem simți adesea debusolați, lipsiți de direcție, pierduți. Stima de sine se referă la iubirea pe care suntem dispuși să ne-o oferim, la aprecierea sinceră față de propria persoană, cu toate imperfecțiunile prezente în noi. Imaginea de sine este ceea ce vedem în oglindă, modul în care ne percepem, în care ne raportăm la noi înșine, este modul în care aleg să mă văd eu pe mine. Concepția de sine reprezintă gândurile asociate cu propria persoană, ceea ce gândesc despre mine, ceea ce îmi spun eu mie despre mine, ceea ce cred despre propria mea persoană și valoarea ei. Iar toate acestea trei sunt mai apoi oglindite, proiectate și în exterior, pe oamenii din jurul nostru.

Ceea ce este important de știut este faptul că doar atunci când suntem bine cu noi, putem funcționa la capacitățile noastre maxime, ne putem atinge cu adevărat potențialul, putem trăi autentic viața pe care ne-o dorim și putem construi relații sănătoase cu cei din jurul nostru.

Și cu toate acestea, călătoria către sine este una anevoioasă. Procesul nu este unul ușor, nici liniar, el poate veni cu multe suișuri și coborâșuri la pachet, cu multe momente de progres, dar și multe de regres, cu doi pași înainte și cu alți trei înapoi. Important, însă, este să nu renunțăm și să avem răbdare cu noi înșine, să fim blânzi. Să continuăm să mergem mai departe, înfruntând fiecare greutate care se agață de gleznele noastre în acest drum. Acest proces înseamnă evoluție personală, iar evoluția este însoțită de ieșirea din zona de confort, de nou și imprevizibil.

Venim pe lume ca o ,,tabula rasa”, ca o bucată de lut care așteaptă să fie modelată de experiențele vieții. Venim fără nimic prestabilit și ajungem să ne dezvoltăm principiile, percepțiile, viziunile și valorile în raport cu mediul. Suntem modelați de mediu și de experiențele pe care le trăim. Când suntem mici, procesele noastre cognitive nu sunt încă bine dezvoltate, nu avem puterea mentală de a percepe cât mai clar realitatea, iar orice eveniment care are o încărcătură emoțională mai profundă, de impact, ne poate amprenta în feluri diferite, iar uneori poate lăsa chiar urme adânci. Aceste urme se pot transforma în insecurități sau, în cazuri mai accentuate, în traume. Pe acestea le putem purta cu noi toată viața. În egală măsură, le putem atenua încărcătura dacă le acceptăm ca fiind parte din noi, ne ,,împrietenim” cu fricile, traumele, insecuritățile noastre. Le putem acorda o semnificație noua, percepandu-le diferit decât înainte, prin accesarea de resurse noi, toate acestea intr-un proces de vindecare, sub atenta ghidare a unui psihoterapeut.

Niciun om nu este perfect, cu toții venim cu anumite tipare cognitive și comportamentale prestabilite, rezultate din experiențele anterioare, cu toții purtăm cu noi un bagaj emoțional, avem anumite răni, ne simțim uneori singuri, pierduți, lipsiți de direcție, neajutorați, cu toții experimentăm frici și incertitudini și cu toții căutăm ajutorul și salvarea în exterior. În mod paradoxal, însă, adevărata schimbarea și ajutorul de care avem nevoie există în noi înșine. Noi suntem singurii care putem să ne ajutăm în mod real, fiindcă, oricât de clișeic ar suna, schimbarea vine doar din interior, iar toate resursele de care avem nevoie există deja în propriile persoane. Este nevoie doar să le descoperim și să le accesăm. Este nevoie să avem curajul să privim înăuntrul nostru, să ne acceptăm în toate culorile noastre, să ne dăm voie să fim imperfecți, să greșim, să avem răbdare cu noi și să ne tratăm cu iubire și căldură în tot acest proces. In această călătorie către echilibrul personal, specialistul are rolul de a ajuta clientul să se ajute singur, de a construi împreună cu acesta toate resursele interioare de care clientul are nevoie pentru a se vindeca, de a-i oferi încredere, siguranta si conținere emoționala.

A fi bine cu noi înseamnă să învățăm să ne iubim cu adevărat, să ne acceptăm, să ne îmbrățișăm părțile mai puțin plăcute la noi. Mai înseamnă să ne descoperim nevoile și să avem curajul să punem limite sănătoase, să ne oferim grijă si autoempatie, să prioritizăm și să facem lucruri care ne împlinesc în mod autentic. A fi bine cu noi înseamnă să iertăm, atât pe noi, cât și persoanele care ne-au rănit în trecut, înseamnă să cerem ajutorul când ne simțim copleșiți, înseamnă să ne oferim răbdare în a crește și evolua, înseamnă să fim curajoși, să renunțăm la lucrurile sau persoanele care nu ne mai fac bine, să facem pace cu trecutul, să îmbrățișăm și prețuim prezentul și să privim încrezători spre viitor.

A fi bine cu tine înseamnă să conștientizezi că viața vine cu părți luminoase, dar si întunecate, iar tu ai resursele interioare necesare să depășești orice provocare și să înveți din fiecare lecție primită de la viață. A fi bine și a te accepta personal este despre a înțelege că lumea este propria noastră invenție, că ea există raportată întotdeauna la percepția noastră subiectivă, la propriile noastre lentile, că oamenii din jurul nostru oglindesc părți din noi, cum și noi oglindim părți din ei, că totul constă în semnificația și interpretările subiective pe care noi le acordăm experiențelor și lumii.

Prin conectarea la forul nostru interior, putem gasi solutiile potrivite si raspunde mai usor nevoilor nostre, exteriorul nu este decat o deconectare de sine si cedarea puterii, o falsa impresie ca ceilalti te pot ajuta.

Ce este atacul de panică?

Atacul de panică reprezintă un episod brusc și recurent de teamă intensă, neliniște sau anxietate, care declanșează reacții fizice severe, în ciuda faptului că nu exista un pericol real sau o cauză aparentă. Atacurile de panică sau atacurile de anxietate apar ,,de nicăieri”, fără niciun motiv specific, la prima vedere. Totuși, în timp, acestea devin asociate cu o serie de situații specifice, de un mare impact psihologic și somatic.

Persoanele cu atacuri de panică pot avea o viața că a oricărui alta, cu perioade stresante sau agitate, cum se poate întâmpla în mod obișnuit, când, într-o zi, se pot confrunta brusc cu un atac de panica ce poate reprezenta debutul unei vieți pline de incertitudine și schimbare. De obicei, primele atacuri de panică apar între vârsta de 15-30 ani. Studiile arată că 1 din 10 persoane se confruntă cu atacuri de panică de-a lungul vieții, însă doar un număr mic dintre acestea ajung să dezvolte forma severă-tulburarea de panică, ce poate altera serios decursul normal al vieții lor.

Atacurile de panica pot fi îngrijorătoare. Producerea unui astfel de atac de panică poate veni la pachet cu senzația pierderii controlului, cu simptomatologie asemănătoare unui infarct miocardic sau chiar cu senzația de moarte. Multe persoane au unul sau doua atacuri de panica de-a lungul vieții, iar problema dispare o data cu încheierea situației stresante. Totuși, daca atacurile de panica apar în mod recurent și vin la pachet cu perioade lungi de teama constanta sau de teama a unui alt atac, există posibilitatea că acestea să fie simptome ale afecțiunii denumite tulburare de panica.

Care sunt simptomele asociate atacului de panică?

În general, un atac de panica începe brusc, fară semnale de alarmă. El se poate produce în orice moment – la volan, la cumpărături, la școală sau la job, când ești pe punctul de a adormi sau când te afli într-o întălnire importantă. Atacurile de panică pot fi ocazionale sau frecvente, iar manifestarea lor poate îmbrăcă diferite forme. Simptomele pot atinge apogeul în decurs de câteva minute. Este important de cunoscut faptul că după încheierea unui atac de panica, poți resimți oboseală sau epuizare.

În general, o parte dintre indicatorii sau simptomele acestuia, pot fi:

• Senzația de pericol iminent
• Teama de a pierde controlul sau teama de moarte
• Palpitații, ritm cardiac rapid, tahicardie
• Transpirație
• Tremurături
• Hiperventilație
• Durere în piept
• Tremor
• Agorafobie (teama de spatii deschise)
• Dificultăți în respirație sau senzația de nod în gât
• Frisoane
• Bufeuri
• Greata
• Crampe abdominale
• Cefalee
• Amețeală sau senzație de leșîn
• Furnicături în extremitățile membrelor
• Senzația de detașare de realitate (disociere)

Este important de cunoscut faptul că persoanele care s-au confruntat cu atacuri de panică pot experimenta teama că aceste trăiri vor reveni, astfel încât vor ajunge să evite anumite situații care i-ar putea predispune la acestea (a ieși din casă, a se expune situațiilor stresante, a se vedea cu prietenii, a întâlni persoane noi…etc). Daca aceste atacuri de panica sunt recurente, pacienții dezvolta adeseori o forma secundara de anxietate anticipatorie, făcându-și griji în permanență despre locul și momentul apariției următorului atac.

Care sunt posibilele cauze ale atacurilor de panică?

Exista anumiți factori care ar putea avea un rol în declanșarea atacurilor sau tulburării de panică:

• Predispoziția la anxietate
• Moștenirea genetică
• Stresul major resimțit
• Temperamentul mai sensibil la stres sau predispus la emoții negative
•       Gradul ridicat de instabilitate emoțională
• Anumite modificări în funcționarea creierului
• Diferite afecțiuni de natură psihică și comportamentală (anumite afecțiuni – depresia, stersul posttraumatic pot să favorizeze apariția atacurilor de panică)
• Consumul anumitor substanțe. Printre substanțele asociate atacurilor de panică se numără nicotina, cafeina, alcoolul.

Care ar putea fi factorii de risc?

Factorii care pot creste riscul de a dezvolta atacuri de panica pot fi genetici, biologici sau psihologici:

• Istoric familial de atacuri de panica sau tulburare de panica
• Stres major în viață, precum decesul sau o boala grava a unei persoane dragi
• Un eveniment traumatic, precum un abuz sexual sau un accident sever
• Schimbări majore în viață, precum divorțul sau nașterea unui copil
• Fumatul sau aportul excesiv de cofeina
• Istoric de abuz fizic sau sexual în copilărie

Există, totuși, tratament pentru atacurile de panică?

Este important de cunoscut faptul că deși atacurile de panică se întâmplă cu o intensitate ridicată și pot provoca un mare distres în viața persoanei care le experimentează, ele pot fi tratate și pot contribui la creșterea calității vieții.

Principalele opțiuni de tratament sunt psihoterapia ( în general intervenția cognitiv-comportamentală, CBT) și medicamentele (abordare psihofarmacologică). Tratamentul poate implica și metode alternative, precum:

• psihoeducația
• meditație și tehnici de relaxare
• reducerea consumului de cafeina și renunțarea la fumat
• adoptarea unei alimentații sănătoase și adoptarea unei bune igiene a somnului
• includerea exercițiilor fizice în rutina cotidiană

Sindromul impostorului, cunoscut și sub numele de Fenomenul impostorului, Sindromul fraudei sau Experiența de impostor, înglobează acele persoane cu performanțe și standarde înalte, care, în ciuda realizărilor sale mărețe, nu reușesc să își internalizeze succesele și reușitele. Ele se îndoiesc în permanență de capacitățile personale, nu își percep corect valoarea și abilitățile, temându-se în permanență să nu fie descoperiți de ceilalți ca fiind impostori sau frauduloși.

Persoanele care experimentează acest sindrom duc o luptă continua între antribuirea performanțelor și capacitățile lor actuale. De exemplu, ei își justifică succesul datorită factorilor externi, precum norocul sau ajutorul celorlalți, iar eșecul îl interpreteaza ca fiind întotdeauna cauzat de limitele lor personale și profesionale).

Conform studiilor, sindromul impostorului este întâlnit în egală măsură atât în rândul femeilor, cât și în cel al bărbaților. De asemenea, acesta se regăsește în mod egal și în rândul diverselor grupuri  entice. Acest fenomen poate lua naștere atât din cauza experiențelor negative, de un mare impact, din mediul academic, cât și în cel profesional.

Sindromul impostorului nu este recunoscut ca fiind o tulburare psihiatrică, nu este listat in DSM-V, nici în ICD10. Totuși, există o serie de comobidități asociate cu acesta, precum: depresia, anxietatea, neîncrederea de sine, simptome somatice și disfuncții sociale sau predispoziții la suicid.

Cum poți recunoaște sindromul impostorului?

Simptomele sindromului impostorului includ:

• Creditarea norocului sau a altor motive externe pentru orice succes personal
• Teama de a fi perceput de ceilalți drept un eșec, drept inadecvat
• Sentimentul că suprasolicitarea este singura modalitate de a satisface așteptările
• Considerarea faptului că nu este demn de atenție sau afecțiune
• Minimizarea realizărilor
• Reținerea de la atingerea unor obiective realizabile din teamă de eșec

De asemenea, sindromul impostorului și simptomele sale se pot manifesta în multe feluri și în numeroase contexte de viață, inclusiv:

• La locul de muncă: Persoanele cu o mentalitate de impostor își atribuie adesea succesul mai degrabă norocului decât propriilor abilități și eticii de muncă, ceea ce le-ar putea împiedica să ceară o mărire de salariu sau să solicite o promovare. De asemenea, ar putea simți că trebuie să se suprasolicite pentru a atinge standardele imposibil de ridicate pe care și le-au stabilit.
• Acasă: Orice părinte s-a confruntat cu un moment în care s-a simțit neștiutor, incapabil și total nepregătit pentru responsabilitatea de a crește un copil. Dacă aceste sentimente rămân necontrolate, părinții ar putea evita a lua decizii pentru copilul lor de teamă că îi vor strica viața.
• La școală: Elevii ar putea evita să vorbească în clasă sau să pună întrebări de teamă că profesorii sau colegii de clasă ar putea crede că este neștiutor sau slab pregătit.
• În relații: Unii oameni se simt nedemni de afecțiunea pe care o primesc de la partenerul lor de care se simt foarte atașați și se tem ca acesta va descoperi că nu sunt de fapt atât de grozavi și demni de iubit pe cât păreau la început.

Ce cauzează sindromul impostorului?

Principalele cauze includ:

• Dinamica din cadrul familiei: Așteptările familiei și valoarea succesului și a perfecțiunii în copilărie pot marca un individ pentru tot parcursul vieții sale și îi poate dicta percepțiile și standardele viitoare referitoare la propria persoană și la cee ace îl înconjoară.
• Așteptările culturale: Diferite culturi pun valori diferite pe educație, carieră și diferite definiții ale succesului.
• Trăsăturile individuale de personalitate: Perfecționismul poate duce la sindromul impostorului, la fel și conștiinciozitate dusă la extrem.
• Comparația: Compararea continuă poate duce la sentimente de deprimare sau de inadecvare dacă nu sunt obținute aceleași realizări, în același ritm, cu ale ceilorlalți.

Care ar putea fi posibilele intervenții pentru a atenua acest fenomen?

Conform studiilor anterioare, niciunul dintre articolele incluse nu a prezentat o evaluare a unui tratament specific (de exemplu, terapia cognitiv-comportamentală) pentru gestionarea sindromului impostorului. Acestea, însă, au recomandat validarea îndoielilor și temerilor pacienților, abordarea directă a temerilor de eșec și oferirea unei terapii de grup. Persoanele care se confruntă cu sindromul impostorului se percep adesea ca fiind “singurele” care au aceste sentimente, ceea ce duce la o izolare și mai mare. Astfel, trimiterea la terapie de grup în care și alte persoane discută despre sentimentele lor de îndoială și eșec ar putea fi deosebit de terapeutică.

De asemenea, există o literatură solidă care descrie asocierea dăunătoare dintre sentimentele de impostor și performanța profesională, satisfacția profesională și epuizarea în rândul diferitelor populații de angajați, inclusiv a profesioniștilor din domeniul sănătății. Având în vedere aceste dovezi, este recomandată încurajarea profesorilor și angajatorilor să includă recunoașterea acestui fenomen în dezvoltarea activităților de învățare și de dezvoltare a carierei atât structurate (de exemplu, formare, orientare, integrare), cât și nestructurate (de exemplu, mentorat, coaching, învățare autodirijată).

În mod aditional, o serie de strategii benefice pentru combaterea sindromului impostorului ar putea fi:

1. Separă-ți sentimentele de fapte.
2. Alcătuiește o listă cu realizările personale.
3. Evită să te compare cu ceilalți.
4. Vorbește cu cineva drag despre ceea ce simți.
5. Consultă un terapeut cu privire la problemele cu care te confrunți.
6. Accentuează aspectele pozitive.
7. Dezvoltă-ți un răspuns sănătos la eșec și la greșeli.
8. Elaborează un nou scenariu, o nouă perspectivă referitoare la problemă.
9. Vizualizează-ți succesul.
10. Recompensează-te.
11. Prefă-te până când reușești (Fake it till you make it!)

Sindromul impostorului nu implică un diagnostic sau o problemă medicală, ci un model de gândire care poate duce la îndoială de sine, la o autoconfirmare negativă și la oportunități ratate, din teama de a nu fi perceput greșit, inadecvat sau mai puțin valoros. Partea mai puțin plăcută a acestui fenomen este legată de faptul că se poate transforma cu ușurință într-un ciclu de consecințe negative grave, care pot împiedica funcționarea armonioasă a individului.

Totuși, recunoașterea acestuia și faptul că există o serie de instrumente și intervenții specifice pot contribui la depășirea acestui fenomen și la construirea unei vieți mai bune, pline de sens.