Atașamentul se referă la legătura emoțională care se formează între un copil și îngrijitorul său principal, de obicei un părinte sau o persoană care îl îngrijește, în primele etape ale vieții.
Acest concept a fost dezvoltat inițial de către psihologul John Bowlby și ulterior a fost extins prin cercetările lui Mary Ainsworth privind modelele de atașament. Teoria atașamentului a fost studiată pe scară largă în psihologie și are implicații semnificative pentru înțelegerea dezvoltării umane, a relațiilor și a sănătății mintale.
În cele ce urmează vom aborda câteva aspecte cheie ale atașamentului:
1. Teoria atașamentului:
Teoria atașamentului susține faptul că interacțiunile timpurii dintre îngrijitori și sugari influențează dezvoltarea emoțională și socială a copilului. Natura acestor interacțiuni determină stilul de atașament pe care îl dezvoltă un copil, stil ce va ajunge să fie marcant în toate aspectele relaționale ale vieții sale de apoi. Teoria subliniază importanța calității relației de atașament, aceasta jucând un rol crucial în bunăstarea emoțională a individului și în capacitatea sa de a forma relații sănătoase mai târziu în viață.
2. Stilurile de atașament:
Siguranța pe care o produce atașamentul părinte-copil este considerată o parte importantă a dezvoltării emoționale și sociale a copilului. Calitatea atașamentului este influențată de interacțiunile pe care cei mici le au cu parinții, de stres și de climatul familial (Vander Zanden, 1985, citat în Golu, 2015).
Atașamentul implică o serie de faze, cât și câteva stiluri specifice fiecărui individ.
Fazele atașamentului pot fi clasificate astfel:
- Preatașamentul (0-2 luni): este caracterizat prin răspunsuri sociale nondiscriminative, copilul orientându-se și oferind semnale oricărui tip de figură umană, zâmbindu-i oricărei persoane care se apropie cu căldură;
- Atașamentul în formare (2-7 luni): este o perioadă de învățare a regulilor de bază ale interacțiunilor; copilul oferă anumite semnale, precum plans, zâmbet, gângurit, către o figură umană specifică, de obicei mama, pe care o percepe diferit;
- Atașamentul evident (7-24 luni): este acea perioadă în care apare anxietatea de separare, când cel mic protestează la separare și devine agitat în preajma străinilor; este o formă de comunicare intenționată, bazată pe nevoia de proximitate, de agâțare și urmărire a persoanei de atașament.
- Parteneriat orientat spre scop (peste 24 luni): în această etapă, relațiile devin bidirecționale, ele sunt marcate de empatie și de reciprocitate copil-adult (Schaffer, 2007; Cotigă, 2010, citat în Golu, 2015).
Există patru stiluri de atașament primare:
- Atașamentul securizant: Copiii cu atașament securizant se simt confortabil explorând mediul înconjurător, deoarece au încredere că îngrijitorul lor va fi acolo pentru a le oferi sprijin și confort atunci când este nevoie. Ei manifestă suferință atunci când îngrijitorul pleacă, dar sunt ușor de consolat la întoarcerea acestuia.
- Atașament anxios/preocupat: Copiii cu un stil de atașament anxios au tendința de a fi excesiv de lipicioși și anxioși în legătură cu disponibilitatea persoanei care îi îngrijește. Aceștia ar putea ezita să exploreze împrejurimile și devin extrem de tulburați atunci când îngrijitorul pleacă. Ei pot fi dificil de liniștit la întoarcere. Astfel de copii cred că lumea este periculoasă și nu au încredere că îi pot face față de unii singuri, motiv pentru care sunt într-o permanentă căutare a unei persoane de care să se ,,agațe”.
- Atașamentul evitant/disprețuitor: Copiii cu un stil de atașament evitant par adesea independenți și disprețuitori față de nevoia lor de îngrijitori. Ei pot evita sau ignora îngrijitorul la întoarcere și manifestă o suferință minimă atunci când sunt separați. Astfel de copii cred că lumea este periculoasă și nu au încredere în ea, fiind convinși că singurele persoane pe care se pot baza sunt ele însele și nimeni altcineva.
- Atașamentul dezorganizat: Acest stil se caracterizează prin comportamente incoerente și confuze. Copiii cu atașament dezorganizat pot prezenta răspunsuri contradictorii atunci când îngrijitorul lor pleacă sau se întoarce, indicând un conflict intern. Copiii care prezintă un asemenea tip de atașament sunt de regulă copii cărora le-a lipsit o figură constantă de atașament, care au crescut în centrele de plasament sau care au fost abandonați de timpuriu.
3. Impactul atașamentului:
Atașamentul are un impact profund asupra diferitelor aspecte ale vieții unui individ:
- Reglarea emoțională: Indivizii cu atașament sigur tind să aibă abilități mai bune de reglare emoțională, ceea ce îi ajută să gestioneze eficient stresul și anxietatea.
- Relațiile: Stilurile de atașament influențează relațiile dintre adulți. Cei cu stiluri de atașament securizant tind să aibă relații mai sănătoase și mai satisfăcătoare, în timp ce stilurile de atașament anxios și evitant pot duce la dificultăți în formarea și menținerea relațiilor.
- Stima de sine: Atașamentul securizant este adesea asociat cu o stimă de sine mai mare și cu un concept de sine pozitiv, deoarece indivizii se simt valorizați și susținuți de îngrijitorii lor. În timp ce acele persoane cu stiluri de atașament nesecurizante se pot confrunta cu neîncredere de sine, cu o slabă imagine și stimă de sine, precum și cu susceptibilități față de lume și ceilalți, în general.
- Stiluri parentale: Stilul de atașament al unei persoane poate influența abordarea parentală a acesteia. Cei care au un atașament securizant sunt mai predispuși să ofere un mediu sigur și de sprijin pentru proprii copii.
4. Atașamentul și sănătatea mintală:
Stilurile de atașament nesigure, în special stilurile anxios și evitant, au fost legate de diverse probleme de sănătate mintală, cum ar fi tulburările de anxietate, depresia și tulburările de personalitate. Cu toate acestea, atașamentul nu este singurul factor determinant al rezultatelor în materie de sănătate mintală, deoarece mulți alți factori joacă un rol important în acest aspect.
Când copilul nu primește dragostea și grija necesare, îi este puternic afectată abilitatea de a dezvolta un sistem emoțional reglator. Pentru acești copii, mecanismele interne de supraviețuire devin active, direcționând toate resursele corporale spre stadiul de alertă. Prin urmare, aceștia percep lumea și viața ca pe o amenințare. În acest sens, putem vorbi despre dezvoltarea unor tulburări de atașament:
- Tulburarea de atașament inhibitorie: are la bază deficitul de contact și se manifestă prin incapacitatea de a iniția interacțiuni sociale, prin inhibiție generală. Micuțul este greu de liniștit, retras, detașat emoțional, puțin prietenos, fără reacție la stimulii din jur, devenind agresiv când ceilalți se apropie de el.
- Tulburarea de atașament dezinhibitorie: este caracterizată prin excesul de contact, implicând comportamente excesive de sociabilitate. Cel mic nu manifestă vreo preferință, el caută confort și atenție indiferent de sursă.
5. Intervenții privind atașamentul:
Intervențiile urmăresc să îmbunătățească relațiile interpersonale și să abordeze problemele legate de atașament. Aceste intervenții se concentrează adesea pe îmbunătățirea abilităților de comunicare, empatie și reglare emoțională.
Cele mai comune tipuri de intervenții psihoterapeutice pentru provocările legate de atașament includ următoarele:
- Psihoterapia de cuplu și de familie
- Psihoterapia experiențială
- Psihoterapia gestalt
- Psihoterapia cognitive-comportamentală
- Psihoterapia holistică
- Psihoterapia umanistă
Astfel, făcând o sumarizare, teoria atașamentului evidențiază importanța relațiilor timpurii în modelarea dezvoltării emoționale și sociale a unui individ. Înțelegerea stilurilor de atașament poate oferi informații despre modul în care oamenii se raportează la ceilalți, la modul în care aceștia își gestionează emoțiile și traversează diferitele etape și aspecte de viață.
Surse bibliografice:
https://www.betterhelp.com/advice/attachment/types-of-therapy-for-adult-attachment-issues/
Golu, F. (2015), Manual de psihologia dezvoltării. O abordare psihodinamică., Editura Polirom, București